cinci februarie 5, 2009
Posted by omulmic in duhovnicie, facultate, jurnal.add a comment
Părintele stareţ hotărâse ca toţi cei care eram la facultate să ţinem un telefon mobil. De la noi, eram singurul care studiam la Sibiu. La început nu mergeam foarte des, dar asta până mi s-au înmulţit problemele cu profesorii. Cei din Sibiu ţineau mult la prezenţă. În felul ăsta am început să fiu tot mai rar pe acasă.
E drept că nu eram sunat prea des de la mănăstire. Doar Avva, când nimerea singur în bibliotecă, se băga cu telefon cu tot sub masă şi mă suna o oră-două. Dar de la el oricum nu aflam prea multe. El mă întreba ce învăţ şi apoi începea să mă omoare cu citate din Filocalie şi pilde din Pateric ca să înţeleg că nu mi-e de nici un folos studiul instituţionalizat. Însă mă bucuram mult când suna.
La început încercam să învăţ mai mult în cameră. Stăteam în căminul preoţesc, peste drum de facultate. Aşa că luam cărţi şi mă închideam sus la mine. Apoi începusem să merg în sala de lectură. Aveam un coleg, Andrei, cu care mă înţelegeam bine şi făceam pauze lungi ca să discutăm cele învăţate. Ne plimbam prin curtea facultăţii şi discutam de cele mai multe ori în contradictoriu. Nu pentru că am fi avut neapărat păreri diferite. Însă ne contraziceam instinctiv. Parcă descopeream sensuri mai profunde pornind de pe poziţii contrare.
patru ianuarie 15, 2009
Posted by omulmic in duhovnicie, manastire.Tags: craciun, manastire
add a comment
- Dă-mi globurile alea roşii! îmi spuse Arsenie stând în picioare pe scaun şi continuând discuţia precedentă. Oricum, m-au enervat întrebările. Adică să ai ocazia să îl vezi pe părintele Rafail şi să întrebi dacă se mântuiesc fumătorii, mi se pare prea mult, dă-o ‘ncolo de treabă!
- De ce vorbeşti aşa? am întrebat cu un soi de mustrare în glas. Poate pentru omul acela, problema asta era vitală. Poate era patima lui.
- Mă laşi! Ştii care-i faza? Că întrebările astea nu le pun fumătorii, le pun cei care vor să transforme cuvintele părintelui Rafail Noica în bâte de trosnit în capul altora! Nu mai au grija lor, grija rugăciunii, pur şi simplu vor să-i amendeze pe alţii care nici nu se sinchisesc de neputinţa lor.
- Nu sunt de acord, am insistat eu.
- Dă-mi instalaţia. Tu nu eşti de acord niciodată. Darul împăciuirii la tine se transformă de multe ori în opoziţie gratuită.
Am tăcut un moment chinuindu-mă să scot din cutiile prăfuite instalaţia pentru brad. Arsenie aştepta cocoţat în vârful scaunului. În dreapta noastră Serafim punea agăţători la ultimele globuri. Arsenie reîncepu.
- Ai văzut şi tu la Sibiu! Acolo am fost împreună. Cum motivezi azi faptul că râdeai în barbă când l-au întrebat cei din sală pe părintele Teofil despre perechea ideală? După această întrebare, Arsenie mă privi victorios.
- Dacă părintele n-ar fi fost călugăr, n-aş fi zâmbit. Şi nu doar asta, m-am repezit eu să adaug, dar nu mi se părea relevant pentru mântuire găsirea unei perechi. Adică pentru asta ar trebui consultată o agenţie matrimonială, nici într-un caz o conferinţă ortodoxă.
Avva scoase capul din altar, pe uşa de miazănoapte, aflată în imediata apropiere a bradului nostru.
- Adică fumatul poate fi o piedică în calea mântuirii, spuse el, pe când o iubită e căutarea fericirii lumeşti… hehehe. Asta voiai să spui, dascăle?
L-am privit cu ciudă pentru intervenţie:
trei ianuarie 13, 2009
Posted by omulmic in duhovnicie, manastire.Tags: manastire, seminar
add a comment
Acum 11 ani părintele stareţ ne-a înscris la seminarul teologic pe mine, pe fratele meu – părintele pustnic - şi pe Serafim de la croitorie.
Fratele meu era tare tulburat. Nu voia să facă nici un seminar – şi la drept vorbind nici nu avea nevoie. Nu cred să avem în mănăstire un părinte mai citit decât el, din cauza asta între noi era numit – cu oarecare răutate – Avva. Cred că în afară de părintele stareţ nimeni nu îl chema vreodată pe numele de călugăr. Aşa i se spunea de când se răspândise printre noi vestea că părintele urmărea pustia şi implicit – credeam noi – schima mare. El îşi ascundea bine năzuinţele călugăreşti, dar SMI-ul (sistemul monahal de informaţii; o glumă, evident!) reuşea întotdeauna să ne satisfacă orice curiozitate de felul ăsta.
Când ne mai certau părinţii, ne mustrau cu pilde din viaţa sfinţilor şi nu de puţine ori am surprins în ochii Avvei o lucire inteligentă cu o foarte uşoară ironie. Ştiam de atunci că are deja un răspuns din antirreticonul personal (Antirreticon se numeşte cartea alcătuită de călugării primelor secole în care se dau diferite citate biblice ca răspuns la atacurile patimilor, răspândirea ei a încetat odată cu generalizarea practicării rugăciunii inimii, n.a.). Foarte rar işi slobozea gândul şi ne lăsa trăzniţi de îndrăzneala şi cunoaşterea lui.
Asta până într-o zi când îl supărase foarte tare pe ierarh prin refuzul lui categoric de a face şcoala de şoferi. Acesta îi trântise un canon nu tocmai uşor şi a încetat să îi mai adreseze vreun cuvânt. Era vremea Postului Mare când Avva s-a dus să pregătească biserica pentru Canonul Sfântului Andrei Cretanul, în mănăstirea noastră ascultarea de paraclisier trecea cu rândul la toţi părinţii mai tineri. Acolo s-a întâlnit cu ierarhul. Avva a întrebat ceva. Ierarhul nu a răspuns. Şi Avva s-a trezit vorbindu-i despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul care trebuia rostită în repetate rânduri în timpul Pavecerniţei Mari. De fapt i-a atras atenţia asupra pasajului “aşa Doamne, dă-mi să îmi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Ierarhul a explodat şi nici nu am început slujba până ce nu l-au mustrat cu tot soborul în fir. Nouă ne-a părut rău fiindcă de atunci “antirreticonul” lui a rămas încuiat în propria minte şi doar acea lucire a ochilor ne mai putea da de bănuit un răspuns usturător.
Toată povestea aia cu şcoala de şoferi a stârnit proteste şi supărări îndelungate în rândul mai-marilor noştri, dar el era de neînduplecat. L-au târât cu sila pe la ore, însă cu cât se apropia examenul cu atât el rânjea mai larg. Când s-a prezentat la sală împreună cu fratele Vasile, rezultatul obţinut de el a fost 0 din 26. Alt scandal, alte fulgere în liniştea chinoviei noastre.
Fiind apropiaţi mi-am permis să îl caut pe furiş la chilie şi să îl întreb de ce stârneşte nelinişti prin neascultarea lui.
- Nu era mare lucru, luai permisul şi gata. Sau făceai şi tu o parte din întrebări. Ce ai făcut tu e sfidare.
doi ianuarie 12, 2009
Posted by omulmic in duhovnicie.Tags: manastire
1 comment so far
Când eram student la Sibiu, mai publicam prin reviste de specialitate şi începusem să fiu tare mulţumit mai ales că mă felicitau ba unii profesori, ba colegii, ba oamenii de la mănăstire care mă cunoşteau.
Cea mai mare bucurie am avut-o când au început să îmi fie apreciate povestirile scurte şi câteva poezii. M-am apucat atunci să citesc multă literatură ca să văd cum răspund creaţiile actuale în inima mea.
Când a aflat părintele meu duhovnic m-a oprit. Mi-a cerut să recitesc Filocalia şi să îi las pe alţii să scrie. Am avut o mare suferinţă, dar am făcut ascultare. Însă îmi făceam ascultarea fără să mă simt împăcat cu ea. La un moment dat i-am spus părintelui duhovnic că nu sunt liniştit.
- Scrie într-un caiet, mi-a spus părintele, şi când îţi place ce a ieşit adu-l la mine.
Am făcut aşa cum mi-a cerut. Am scris o poveste despre un beţivan. Apoi i-am dus părintelui caietul şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şiamaşteptat.
A trecut destulă vreme de atunci. Părintele nu a mai adus vorba despre caietul meu. Ca şi când nu ar fi existat. Nici eu nu voiam să îl întreb.
Într-o seară mă ispitisem cu nişte gânduri şi am hotărât să spovedesc pe loc gândurile acelea. Am dat fuga să îl caut pe părintele meu. Când m-a văzut venind într-un suflet mi-a spus:
- Mi-ai mai adus o povestire despre patimi?
- Nu.
- Atunci ce este de eşti aşa frământat?
- Nu este nimic. Mă frământam gândindu-mă ce să răspund dacă o să îmi cereţi o povestire.
Nu ştiu ce mi-a venit să trântesc vorbele astea. Părintele a zâmbit lung privindu-mă dintr-o parte.
unu ianuarie 8, 2009
Posted by omulmic in duhovnicie.Tags: duhovnicesti, manastire, poveste, prietenie
2 comments
La noi la mănăstire e un preot care iubeşte mult pustia. La el am şi auzit prima dată cântarea regelui Ioasaf – aşa parcă se chema- “O, preaiubită pustie”.
Nu a primit dintru început blagoslovenie să se pustnicească. Părinţii noştri sunt foarte atenţi la dorinţa asta şi eu pricepeam greu pe vremea aia ce ispite aduce vieţuirea în pustie.
Cu timpul au început să îl slobozească. Câte două-trei zile. Părintele s-a dus, şi-a ales locul, şi-a construit o chilie mică, atât de mică încât doar aplecat puteai sta înăuntru. Când a sfinţit locul m-a chemat şi pe mine să îi dau răspunsurile.
Într-o zi părintele stareţ a anunţat la trapeză
