omulmic

unu ianuarie 8, 2009

La noi la mănăstire e un preot care iubeşte mult pustia. La el am şi auzit prima dată cântarea regelui Ioasaf – aşa parcă se chema- “O, preaiubită pustie”.

Nu a primit dintru început blagoslovenie să se pustnicească. Părinţii noştri sunt foarte atenţi la dorinţa asta şi eu pricepeam greu pe vremea aia ce ispite aduce vieţuirea în pustie.

Cu timpul au început să îl slobozească. Câte două-trei zile. Părintele s-a dus, şi-a ales locul, şi-a construit o chilie mică, atât de mică încât doar aplecat puteai sta înăuntru. Când a sfinţit locul m-a chemat şi pe mine să îi dau răspunsurile.

Într-o zi părintele stareţ a anunţat la trapeză

(sala de mese) că părintele pustnic nu va mai avea aceeaşi rânduială ca noi, ci va putea de acum să plece când vrea şi să stea cât doreşte. În felul ăsta pustnicia lui a început să se prelungească. Mai întâi toată perioada celor patru posturi. Apoi şi în afara posturilor. Şi-a făcut fratele meu pustnic şi o grădină care îl solicita. Pe vreme de iarnă mai urcau din când în când de la noi cu câte o pâine. Dar era lung şi greu urcuşul pe munte.

Acum vreo două ierni s-au dus doi fraţi de la strană până sus şi i-am rugat să îl anunţe pe pustnic că în exact două săptămâni voi încerca să urc cu pături şi mâncare, iar el să îmi transmită prin ei orice alte nevoi.

Când s-a împlinit vremea să urc m-am trezit cu o geantă şi un rucsac foarte grele. Borcane de zacuscă, haine de iarnă, câteva cărţi, făină şi ulei, deşi fratele Siluan îmi spuse că nu a cerut nimic părintele. Însă îi cunoşteam eu nevoile. Aş putea spune că între cei tineri, eu şi pustnicul, eram cei mai vechi în mănăstire. Aveam o prietenie frumoasă, deşi suntem atât de diferinţi ca fire.

De cum s-a luminat m-am aşezat la drum. Aveam de urcat vreo şase ore. Şi sincer să fiu mă tem de lupi şi de mistreţi ori de câte ori pornesc singur prin păduri. La urşi nu mă gândec niciodată. După trei ore înteţisem atât de mult popasurile încât începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să abandonez câteva borcane. Dar nu prea îmi venea. Ştiam că fratele meu nu are mâncare destulă pentru tot postul Crăciunului.

La două ore de chilie aud un zgomot într-o pădurice de brazi. Pădurile de brazi sunt foarte întunecate aşa că mi-a stat inima în loc. De după trunchiurile înnegrite de umbră şi-a făcut apariţia pustnicul.

- Blagosloviţi părinte! mi-a strigat cu gura până la urechi. No, reuşişi? N-ai văzut ursu’ în cale? Hai că ţi-am pornit în întâmpinare să-ţi scurtez  nevoinţa!

- Băi, ce m-ai speriat! am exclamat eu scurt. Mustăcea într-una privindu-mă amuzat cum mă luptam să scap de poveri. Nu am cunoscut nici un călugăr cu un simţ al umorului mai dezvoltat decât al lui.

- Hai, dă încoa’ desagele; le car io că-s hodinit. Ia tu asta! şi îmi întinse o pungă din care îşi scoteau capurile câţiva puieţi de brad.

-Ce faci cu ei? l-am întrebat.

- Iacă am plantat câţiva că mor toţi în umbra ălor bătrâni. Numa’ monahii trăiesc şi cresc puternici lângă bătrâni, brazii mor. Ducem câţiva şi sus, să ucenicească pe lângă mine, he he… şi zâmbi în el cu bucurie.

Pe lângă pădure vedeam în timpul urcuşului brazi mici, nesiguri, proaspăt mutaţi. Părintele turuia într-una despre cum îi cântă păsările dimineaţa, despre izvorul pe care îl săpase şi mai ales despre lună, tovarăşa lui de privegheri. Nemaifiind singur, nu mai aveam spaima pădurii. Îl ascultam cu plăcere încuvinţându-l. Dar brazii ăia mici mi-au dat aşa o bucurie şi mă gândeam că uite ce călugăr bun a ajuns fratele meu acesta. E mare lucru să priveşti aşa “natura” – cum îi spunea el. Noi, cei mai prinşi în cele lumeşti, nu ne gândim că şi dragostea asta pentru puii de brazi poate fi mântuitoare. Mi s-a părut mare lucru să te gândeşti şi la cea mai mică creaţie a lui Dumnezeu. Mă mai băgam şi eu să despart câinii când se băteau, dar o făceam din milă, nu din dragoste. Apoi m-am gândit cum ne spunea părintele Teofil de la Sâmbăta, când mai trecea pe la mănăstirea noastră, că prietenii au un fond comun şi ori pier împreună, ori se mântuiesc. Asta îmi dădea speranţă.

- Ce te tot socoţi?! se rosti părintele zâmbind cu toată gura. Tu auzi ce-ţi grăiesc? Io mă rog la Măicuţa noastră să-ţi deschidă inima pentru pustie. Să guşti şi tu din bucuria mea.

- Mai lasă-mă! Nu tot ce-i bucurie pentru tine îi şi pentru mine. Mai bine te-ai ruga să am şi eu mai multă dragoste!

- Păi ce-ţi spun! Ce crezi că te învaţă pustia? Dragostea frate, dragostea. Pentru tăte câte-s pă lumea asta, he… Şi în felul ăsta căzu pe gânduri şi aşa a fost până am ajuns în poieniţă.