omulmic

doi ianuarie 12, 2009

Posted by omulmic in duhovnicie.
Tags: manastire
trackback

Când eram student la Sibiu, mai publicam prin reviste de specialitate şi începusem să fiu tare mulţumit mai ales că mă felicitau ba unii profesori, ba colegii, ba oamenii de la mănăstire care mă cunoşteau.

Cea mai mare bucurie am avut-o când au început să îmi fie apreciate povestirile scurte şi câteva poezii. M-am apucat atunci să citesc multă literatură ca să văd cum răspund creaţiile actuale în inima mea.

Când a aflat părintele meu duhovnic m-a oprit. Mi-a cerut să recitesc Filocalia şi să îi las pe alţii să scrie. Am avut o mare suferinţă, dar am făcut ascultare. Însă îmi făceam ascultarea fără să mă simt împăcat cu ea. La un moment dat i-am spus părintelui duhovnic că nu sunt liniştit.

- Scrie într-un caiet, mi-a spus părintele, şi când îţi place ce a ieşit adu-l la mine.

Am făcut aşa cum mi-a cerut. Am scris o poveste despre un beţivan. Apoi i-am dus părintelui caietul  şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şiamaşteptat.

A trecut destulă vreme de atunci. Părintele nu a mai adus vorba despre caietul meu. Ca şi când nu ar fi existat. Nici eu nu voiam să îl întreb.

Într-o seară mă ispitisem cu nişte gânduri şi am hotărât să spovedesc pe loc gândurile acelea. Am dat fuga să îl caut pe părintele meu. Când m-a văzut venind într-un suflet mi-a spus:

- Mi-ai mai adus o povestire despre patimi?

- Nu.

- Atunci ce este de eşti aşa frământat?

- Nu este nimic. Mă frământam gândindu-mă ce să răspund dacă o să îmi cereţi o povestire.

Nu ştiu ce mi-a venit să trântesc vorbele astea. Părintele a zâmbit lung privindu-mă dintr-o parte.

-Şi ce îmi răspunzi? m-a întrebat.

 

- Că nu.

Părintele a clipit des şi brusc s-a năpustit asupra mea:

- Maxime, vrei să fii un om mare? La întrebarea asta figura lui se înăsprise. Era extrem de serios dintr-o dată şi avea privirea aia care mă înspăimântase când l-am cunoscut. O privire adâncă fixată în ochii mei în aşa fel încât îmi simţeam expus tot sufletul.

M-am întors fără să îi răspund. Am plecat spre chilie cu toţi muşchii feţei împietriţi. Nu voiam să fiu un om mare.

Dimineaţa, după utrenie, părintele mi-a făcut semn să rămân în biserică. A venit lângă mine, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a întins caietul care era la el de atâta vreme.

- Public-o, a spus. E o poveste frumoasă.

În drum spre trapeză am intrat pe la bucătărie şi am băgat caietul în foc.

…

După câteva luni a venit în vizită ierarhul nostru. Era o zi frumoasă de praznic. Toţi eram în mare agitaţie fiindcă veniseră mulţi oameni de prin sate şi voiam să aşezăm o masă pentru ei. Pe mine m-au pus să îngrijesc de tăiatul pâinii şi spălatul vaselor împreună cu Siluan şi cu Ghenadie. Râdeam toţi trei pe înfundate fiindcă Ghenadie ne tot ameninţa că o să se tundă vara asta şi o să-şi taie barba “la gazon”.

- O să te scoată stareţu’ din mănăstire, râse Siluan. Noi o să te conducem până la poartă si o să plângem în hohote.

- Ei, da! se răsti Ghenadie, o să mă dea afară! vezi să nu! O să îi spun că am avut păduchi…

La replica asta am început din nou să chicotim. Nu credeam că s-ar tunde Ghenadie. El când era mic se ruga la Maica Domnului să aibă barbă deasă şi să nu chelească, iar acuma ne vindea gogoaşe, doar pentru că ierarhul venise cu un profesor de la teologie care îl intrigase pe Ghenadie fiindcă avea părul gelat şi obrazul foarte bine barbierit. Pe când ne amuzam mai bine, a venit rasoforul Damian să mă cheme.

- Băi, te-a chemat ierarhul!

Am intrat la el cu fesul în mână. Ierarhul, flancat de stareţ şi de profesorul gelat, mă privea cu un soi de curiozitate .

. Părinte, m-a întrebat după un timp, de ce nu mai scrii? Am aştepat articole de la frăţia ta.

Eu nu am răspuns. Mi-am lăsat privirea în pământ şi m-am închis ca o ţestoasă. Mă gândeam să îi spun că vreau să fiu un om mic şi să plantez puieţi de brad în pădure, să vânez leii cu fratele meu pustnic. Dar nu voiam să îl supăr aşa că am tăcut. Mi-a făcut un semn scurt din mână să mă aşez. M-am aşezat şi am început să îl privesc în ochi. Ne cercetam aşa de parcă eram doi oamenii cu foarte multe lucruri nespuse. Apoi sparse tăcerea:

- Poate ar trebui să te iau o vreme la episcopie.

- Nu vin, am îndrăznit eu.

Am observat imediat că părintele stareţ s-a încruntat privindu-mă cu reproş astfel încât m-am văzut silit să adaug ceva.

- Sunt prea tânăr, am multe ispite, nu sunt pregătit să locuiesc în lume.

A urmat o discuţie, deloc de pe poziţii egale, în care ierarhul trecea de la îndemn la mustrare cerându-mi să nu îmi nesocotesc talanţii, etc, etc. Pentru prima dată de la ieşirea din copilărie îmi venea să plâng. Am început să rostesc în gând rugăciunea inimii. M-a eliberat într-un final amintindu-mi odată în plus că aşteaptă să trimit texte.

La bucătărie Siluan s-a apropiat iscoditor de mine:

-Ce a vrut ierarhul?

- Să-mi dau barba la gazon, am răspuns eu zâmbind.

M-am întors, am ieşit din bucătărie şi câteva ore nu m-au mai găsit. M-am dus la anexele aflate în construcţie, am intrat într-o încăpere de cărămidă, m-am aşezat şi m-am gândit. Pentrru prima dată de când mă călugărisem mi-a trecut prin minte că poate trebuia să mă însor.

Deşi mă căutaseră de la mănăstire, când am apărut nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt. Am intrat la masă (prezenţa la trapeză e obligatorie), dar nu am gustat nimic. Părintele duhovnic s-a ridicat la un moment dat şi a ieşit. Când s-a întors a venit la mine, mi-a luat lingura de pe masă şi în locul ei mi-a aşezat un pix. Două ore mai târziu l-am căutat la chilie.

- Blagosloviţi părinte, ce am acum în inimă nu poate rodi, mai îngăduiţi-mă.