omulmic

trei ianuarie 13, 2009

Posted by omulmic in duhovnicie, manastire.
Tags: manastire, seminar
trackback

Acum 11 ani părintele stareţ ne-a înscris la seminarul teologic pe mine, pe fratele meu – părintele pustnic - şi pe Serafim de la croitorie.

Fratele meu era tare tulburat. Nu voia să facă nici un seminar – şi la drept vorbind nici nu avea nevoie. Nu cred să avem în mănăstire un părinte mai citit decât el, din cauza asta între noi era numit – cu oarecare răutate – Avva.  Cred că în afară de părintele stareţ nimeni nu îl chema vreodată pe numele de călugăr. Aşa i se spunea de  când se răspândise printre noi vestea că părintele urmărea pustia şi implicit – credeam noi – schima mare. El îşi ascundea bine năzuinţele călugăreşti, dar SMI-ul (sistemul monahal de informaţii; o glumă, evident!) reuşea întotdeauna să ne satisfacă orice curiozitate de felul ăsta.

Când ne mai certau părinţii, ne mustrau cu pilde din viaţa sfinţilor şi nu de puţine ori am surprins în ochii Avvei o lucire inteligentă cu o foarte uşoară ironie. Ştiam de atunci că are deja un răspuns din antirreticonul personal (Antirreticon se numeşte cartea alcătuită de călugării primelor secole în care se dau diferite citate biblice ca răspuns la atacurile patimilor, răspândirea ei a încetat odată cu generalizarea practicării rugăciunii inimii, n.a.). Foarte rar işi slobozea gândul şi ne lăsa trăzniţi de îndrăzneala şi cunoaşterea lui.

Asta până într-o zi când îl supărase foarte tare pe ierarh prin refuzul lui categoric de a face şcoala de şoferi. Acesta îi trântise un canon nu tocmai uşor şi a încetat să îi mai adreseze vreun cuvânt. Era vremea Postului Mare când Avva s-a dus să pregătească biserica pentru Canonul Sfântului Andrei Cretanul, în mănăstirea noastră ascultarea de paraclisier trecea cu rândul la toţi părinţii mai tineri. Acolo s-a întâlnit cu ierarhul. Avva a întrebat ceva. Ierarhul nu a răspuns. Şi Avva s-a trezit vorbindu-i despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul care trebuia rostită în repetate rânduri în timpul Pavecerniţei Mari. De fapt i-a atras atenţia asupra pasajului “aşa Doamne, dă-mi să îmi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Ierarhul a explodat şi nici nu am început slujba până ce nu l-au mustrat cu tot soborul în fir. Nouă ne-a părut rău fiindcă de atunci “antirreticonul” lui a rămas încuiat în propria minte şi doar acea lucire a ochilor ne mai putea da de bănuit un răspuns usturător.

Toată povestea aia cu şcoala de şoferi a stârnit proteste şi supărări îndelungate în rândul mai-marilor noştri, dar el era de neînduplecat. L-au târât cu sila pe la ore, însă cu cât se apropia examenul cu atât el rânjea mai larg. Când s-a prezentat la sală împreună cu fratele Vasile, rezultatul obţinut de el a fost 0 din 26. Alt scandal, alte fulgere în liniştea chinoviei noastre.

Fiind apropiaţi mi-am permis să îl caut pe furiş la chilie şi să îl întreb de ce stârneşte nelinişti prin neascultarea lui.

- Nu era mare lucru, luai permisul şi gata. Sau făceai şi tu o parte din întrebări. Ce ai făcut tu e sfidare.

El stătea posomorât cu privirea bleagă de parcă ar fi fost un câine de prin gări. Îmi era foarte milă să îl văd aşa.

- Nu înţelegeţi nicicare, spuse domol, n-aveţi decât. Io n-am venit la mănăstire să stau prin lume după hârtii.  N-au decât să mă alunge.

Fiecare vorbă îi sporea întunecarea şi tristeţea. Nu mai avea nimic din trăsăturile lui poznaşe de om al veseliei.

- Fiecare şcoală, fiecare hărtie, e un fir cu lumea de afară, continuă el. Un fir care atunci când mi-or spori ispitele se fac poduri de piatră. Ai s-o vezi singur. Îi plină casa de rasofori tineri acu’. Am dat toţi cu nasu’ de Pateric şi ne vedem luminând muntele ca Antonie. Aşteaptă frăţioare, şi roagă-te pentru toţi! mai câţiva ani, să mai creştem, şi ai vedea câţi om rămâne aici să ne rugăm pentru lume.

L-am crezut fără să mă înfricoşez. Anii i-au susţinut dureros de clar fiecare cuvânt. Însă adevărata panică aveam să o simt atunci când hârtiile mele urmau să se transforme hidos din fire în poduri. Abia atunci reuşeam să trec de la încerdere la înţelegere.

Nici la seminar nu au reuşit să îl ţină. A stat doar un an. Deşi colegii noştri erau din mănăstiri. Şi-a făcut probleme cu toţi profesorii. Doar cei de la Studiul Noului Şi Vechiului Testament îl iubeau peste măsură. Au şi intervenit în câteva rânduri pe lângă ceilalţi profesori.

Acolo împărţeam aceeaşi chilie. Se terzea cu noaptea în cap şi începea să se plimbe în încăpere cu caietul deschis citind şi repetând în şoaptă ca elevii din clasele primare. Îmi venea să îl strâng de gât! Bineînţeles că la materile teologice rupea tot. Necazurile au început la geografie.

Doar când i se pronunţa numele se şi stârnea o rumoare generală în clasă. Mie îmi era ruşine. Nu din cauza lui, ci mă ruşinam de sarcasmul cu care îl tratau colegii. Se ridica foarte grav în picioare, îşi închidea meticulos caietul şi manualul, înainte ca profesorul să îl întrebe ceva şi repeta acelaşi discurs cunoscut deja de toţi:

- Dumnezeu a despărţit întunericul de lumină, apa de uscat, iar în ziua a patra a făcut luminătorii mari şi mici.

Rostea solemn aceste cuvinte, dar nu reuşea niciodată să ajungă la capăt. Furia profesorului şi hohotele celorlalţi îi acopereau cuvintele. După ce au încercat să îl lămurească profesorii luându-l deoparte, după ce l-au cărat pe la cancelarie, şi-au pierdut într-atât nădejdea încât, într-o zi, înainte de ora de română, m-am trezit chemat la director.

M-am apropiat temător de direcţiune încercând să îmi dau seama ce anume vor de la mine. Uşa era deschisă. Părintele director mă privea insistent pe sub ochelari.

- Stai jos. mi-a spus blând. Uite de ce te-am chemat. Te văd un băiat serios. M-am uitat în catalog, ai note bune şi profesorii te apreciază. Cred că eşti suficient de matur încât să vorbesc deschis cu tine.

A urmat o mică pauză în care eu nu am spus nimic. Apoi a reînceput.

- Vreau să vorbeşti cu colegul tău. Am vorbit cu stareţul vostru şi am înţeles că sunteţi prieteni. Ar trebui să vorbeşti cu el. Dacă nu îşi schimbă comportamentul, voi fi nevoit să îl exmatriculez.

Simţeam că mă apucă răul. M-a ţinut până la pauză ca să îmi explice importanţa unei cunoaşteri cât mai diversificate, preţuirea pe care o nutreşte pentru seriozitatea noastră, dar, dar, dar… Îmi era limpede că era momentul de vârf în care eu mă transformam în singura speranţă de a-l vedea pe fratele meu cu bacalaureatul luat.

- Prostii!! se aprinsese acesta când am încercat să vorbesc cu el. Păi ce îmi trebe mie să ştiu ce-o visat Darwin sau alţii!!! Să înveţe ăi care or vrea să fie oameni de ştiinţă! Io ‘s monah! Şi io alta decât cele a’  lui  Dumnezeu nu zic! Nu zic nici să-mi taie limba!

Nu a mai existat decât o cale. Din anul doi m-au mutat în cameră cu Serafim, iar Avva îşi flutura rânjind braţul în urma mea când plecam la şcoală.

- Călătorie sprâncenată! urla umflându-se de râs.