omulmic

patru ianuarie 15, 2009

Posted by omulmic in duhovnicie, manastire.
Tags: craciun, manastire
trackback

- Dă-mi globurile alea roşii!  îmi spuse Arsenie stând în picioare pe scaun şi continuând discuţia precedentă. Oricum, m-au enervat întrebările. Adică să ai ocazia să îl vezi pe părintele Rafail şi să întrebi dacă se mântuiesc fumătorii, mi se pare prea mult, dă-o ‘ncolo de treabă!

- De ce vorbeşti aşa? am întrebat cu un soi de mustrare în glas. Poate pentru omul acela, problema asta era vitală. Poate era patima lui.

- Mă laşi! Ştii care-i faza? Că întrebările astea nu le pun fumătorii, le pun cei care vor să transforme cuvintele părintelui Rafail Noica în bâte de trosnit în capul altora! Nu mai au grija lor, grija rugăciunii, pur şi simplu vor să-i amendeze pe alţii care nici nu se sinchisesc de neputinţa lor.

- Nu sunt de acord, am insistat eu.

- Dă-mi instalaţia. Tu nu eşti de acord niciodată. Darul împăciuirii la tine se transformă de multe ori în opoziţie gratuită.

Am tăcut un moment chinuindu-mă să scot din cutiile prăfuite instalaţia pentru brad. Arsenie aştepta cocoţat în vârful scaunului. În dreapta noastră Serafim punea agăţători la ultimele globuri. Arsenie reîncepu.

- Ai văzut şi tu la Sibiu! Acolo am fost împreună. Cum motivezi azi faptul că râdeai în barbă când l-au întrebat cei din sală pe părintele Teofil despre perechea ideală? După această întrebare, Arsenie mă privi victorios.

- Dacă părintele n-ar fi fost călugăr, n-aş fi zâmbit.  Şi nu doar asta, m-am repezit eu să adaug, dar nu mi se părea relevant pentru mântuire găsirea unei perechi. Adică pentru asta ar trebui consultată o agenţie matrimonială, nici într-un caz o conferinţă ortodoxă.

Avva scoase capul din altar, pe uşa de miazănoapte, aflată în imediata apropiere a bradului nostru.

- Adică fumatul poate fi o piedică în calea mântuirii, spuse el, pe când o iubită e căutarea fericirii lumeşti… hehehe. Asta voiai să spui, dascăle?

L-am privit cu ciudă pentru intervenţie:

- Da, asta.

- Băi, să-i dai la ăsta nişte înregistrări, ca să nu se mai amestece din ignoranţă în discuţile altora!

- Igno-ce? igno-cum? hihi! Şi Avva îşi scoase iar capul mimând prostia.

Abia în acest moment se amestecă Serafim.

- Eu nu înţeleg de ce vă plângeţi. Până la urmă aţi avut ocazia să vedeţi nişte conferinţe. Eu mi-aş dori să merg chiar dacă ar întreba ăia despre cum se face semnul crucii!

- Sigur că ne bucurăm, interveni Arsenie, doar că avem câteva păreri diferite. Până la urmă conferinţele astea se fac pentru cei din lume, nu pentru noi, aşa că ai dreptate, ar trebui să ne mulţumim. Frăţia ta ce părere are, mă întrebă aplecându-se voit reverenţios până ce ar fi putut să îmi atingă creştetul cu mâna.

- Subscriu, am răspuns eu sec.

De data asta Avva ieşi din altar cu totul.

- Şi domniile lor, călugării, ce treabă au să se flendure printre mireni?

Rostise această întrebare cu ochii fixaţi înspre un personaj imaginar. Noi l-am privit nelămuriţi. Nu ne dădeam seama bine dacă ”domniile lor, călugării” eram noi sau cei care conferenţiază.

- Io o să pun mâine un afiş la poarta mănăstirii şi o să scriu: ” În fiecare duminică de la ora 10 la ora 12 puteţi lua parte la cea mai tare conferinţă! dacă aţi ratat una, prindeţi alta! Întrebările se rostesc în gând.” Asta cu gându’ numa’ aşa să nu vă mai tulburaţi voi…

Şi se îndreptă spre uşă intonând “O ce veste minunaaatăăăăăă, la liturghie s-araaaatăăăăăăă”

Arsenie rămăsese drept în vârful scaunului, cu instalaţia spânzurată în mâini. Mă privi atent până dincolo de ochi şi rosti ca pentru sine:

- Cine Dumnezeu se poate înţelege cu ăsta!?

Eu nu i-am răspuns. Ştiam că prietenul meu nu discută serios decât între patru ochi. Şi din cauza firii lui acide nu se prea înghesuiau fraţii împrejurul lui. Cel mai tare îi deranja pe toţi atunci când aveau vreo nemulţumire legată de stareţ. Erau zile în care la bucătărie se discuta aprins împotriva stareţului. În astfel de situaţii Avva se ridica şi ieşea afară. Nu o dată l-au strigat fraţii înapoi şi i-au dat de lucru, doar ca să îl provoace. Uneori se întorcea ca să facă ascultare, alteori nu îi lua în seamă şi ieşea. Cert e că nu îl puteau implica nicicum în discuţiile lor. Nu se amesteca nici măcar în apărarea stareţului. Cel mult făcea pe surdul. Stătea să îşi termine treaba şi când era întrebat ceva, indiferent ce, îşi căsca ochii a uimeire şi spunea batjocoritor “Ha? Ce?”. După care continua posomorât să îşi vadă de treabă.

După ce am terminat cu împodobitul bradului, ne-am aşezat în strane şi am continuat să discutăm despre cât de stupide sau îndrptăţite pot fi întrebările de la conferinţe. După o vreme găsisem numitorul comun. Oricum ar fi fost întrebările, răspunsurile puteau fi atât de neaşteptate încât – aşa cum glumea Serafim – “făceau toţi banii”.

Ieşisem primul din Biserică. Era o noapte geroasă. Mi-am strâns rasa pe corp şi cu paşii mei mărunţi şi înceţi m-am îndreptat spre chilii. Răceala nopţii îmi îndesa ace fine în nări. Gândurile mele se împrăştiau de la conferinţe, la oamenii care veneau acolo, la tineri, la bătrâni. Mă gândeam să merg în chlie şi să dorm.

De clanţa uşii era agăţată o pungă. Am intrat înăuntru. Am scos din pungă un pachet învelit cu neatenţie într-un ziar pe care scrisese cineva cu majuscule CONFERINŢĂ. Am dezvelit pachetul. Era Explicarea dumnezeieştii Liturghii de Sfântul Nicolae Cabasila.