omulmic

cinci februarie 5, 2009

Posted by omulmic in duhovnicie, facultate, jurnal.
trackback

Părintele stareţ hotărâse ca toţi cei care eram la facultate să ţinem un telefon mobil. De la noi, eram singurul care studiam la Sibiu. La început nu mergeam foarte des, dar asta până mi s-au înmulţit problemele cu profesorii. Cei din Sibiu ţineau mult la prezenţă. În felul ăsta am început să fiu tot mai rar pe acasă.

E drept că nu eram sunat prea des de la mănăstire. Doar Avva, când nimerea singur în bibliotecă, se băga cu telefon cu tot sub masă şi mă suna o oră-două. Dar de la el oricum nu aflam prea multe. El mă întreba ce învăţ şi apoi începea să mă omoare cu citate din Filocalie şi pilde din Pateric ca să înţeleg că nu mi-e de nici un folos studiul instituţionalizat. Însă mă bucuram mult când suna.

La început încercam să învăţ mai mult în cameră. Stăteam în căminul preoţesc, peste drum de facultate. Aşa că luam cărţi şi mă închideam sus la mine. Apoi începusem să merg în sala de lectură. Aveam un coleg, Andrei, cu care mă înţelegeam bine şi făceam pauze lungi ca să discutăm cele învăţate. Ne plimbam prin curtea facultăţii şi discutam de cele mai multe ori în contradictoriu. Nu pentru că am fi avut neapărat păreri diferite. Însă ne contraziceam instinctiv. Parcă descopeream sensuri mai profunde pornind de pe poziţii contrare.

Într-o amiază, când stabilisem să facem o plimbare pe străzile vechi ale oraşului Andrei a venit cu Marta, o colegă de la teologie-litere. Nu m-a deranjat şi am fost surprins să observ că fata ştia foarte multă dogmatică. Nu era o fată frumoasă. Avea oasele late, un păr negru – prea lung – şi un început de mustaţă. Ceea ce remarcasem de la prima vedere era că, deşi avea ochi mari şi frumoşi, i se apropiau atât de mult încât, oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să nu urmăresc acest aspect pe tot parcursul conversaţiei.  În foarte scurt timp a început să mă bombardeze cu întrebări despre viaţa monahală. Spunea că vrea să se călugărească. Avea binecuvântarea duhovnicului şi nu aştepta decât să îşi finalizeze studiile.

- La ce mănăstire vrei să mergi? am întrebat-o.

- Încă nu m-am hotărăt, răspunse ea uşor precipitat, dar voi găsi eu una.

Eu am privit atent asfaltul pe care păşeam încercând să îmi stăpânesc un zâmbet. Eram atât de sătul de texte de genul ăsta. O mulţime din cunoscuţii mei se tot călugăreau de ani de zile.  Ştiam pe cineva care îşi planificase să se călugărească peste zece ani. Din când în când stătea în mănăstire, iar în rest îşi petrecea timpul cu cele mai ciudate experienţe sexuale. Însă era convins că după zece ani se va călugări şi atunci gata cu astea!

E o minciună necesară pentru unii oameni. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu se mint cu asta ani întregi. Unii chiar ajung la un moment dat la mănăstire. Stau o săptămână şi pleacă apoi ca din tun.

Probabil citesc Patericul şi îşi imaginează că stareţilor le pui apă în palmă şi păşesc pe ea ca şi Hristos. Habar n-am. Se văd deja moaşte în raclă. De cele mai multe ori mândria e cea care împinge spre călugărie. Ţi se pare că eşti mai bun decât cei din lume, că trebuie să dai tot şi – inevitabil – să ajungi la bătrâneţe un stâlp al ortodoxiei.

Apoi vin, dau de primul scandal, de primul monah bătrân – mofturos şi uşor întors înspre copilărie – şi nu mai înţeleg nimic. Un zgomot de sticlă zgâriată în mintea lor, brusc şi scurt, şitot visul despre sfinţenie şi asceză se năruie.

Marta continua să îmi explice de ce consideră ea că are chemare. Vorbea cu pasiune, ochii ei mari şi apropiaţi îi străluceau de încântare. Încercam să mi-o imaginez cu scofie. Din cauza sprâncenelor mi-o imaginam ca pe o insectă în straiele îngereşti.

Cred că doar cei care nu au în minte nici o reprezentare despre ce înseamnă monahismul reuşesc să devină călugări. Ceilalţi se pierd. Şi apoi eu ce aş putea spune unui om? Degeaba sunt întrebat despre asta. Nimeni nu are curajul să îşi dea sufletul pe faţă. Noi nu recunoaştem nici faţă de noi înşine greutăţile pe care le aduce după sine o astfel de alegere. Depresiile inerente, spaimele, sentimentul inutilităţii la un moment dat, toate astea rămân în noi, le ducem în rai cu noi. Ca să nu mai vorbesc de nemulţumiri, de crize, de întrebările legate de sensul alegerii noastre. Ce ştiu ei? Vorbesc într-una şi dacă totuşi încerci din onestitate să le clarifici câte ceva din toate astea, te cataloghează (călugăr ratat, săracul, etc) şi se înverşunează şi mai mult de parcă ţie trebuie să îţi demonstreze ce călugări destoinici vor fi.

Sigur că există destui între noi care ar tărî pe oricine în mănăstire. Care îşi consolidează convingerea în alegerea lor prin disperarea cu care vor să îi tragă pe alţii înspre monahism. Dar asta e altă clasă. A celor încăpăţânaţi până la a-şi refuza sinceritatea cu ei înşişi.

- Pentru mine, turuia pe mai departe Marta, nu există nimic mai frumos decât să fii în biserică, să asişti la slujbe. Şi ştiu ce spun, fiindcă din când în când merg şi stau două-trei zile la mănăstirea duhovnicului. Am deja locul meu acolo!

- Mănăstire de maici? am întrebat încercând să îmi ascund o uşoară ironie.

- De călugări; şi după o scurtă pauză adăugă, dar n-are importanţă.

Nici nu! – m-am gândit eu. În fine, nu mă interesa câtuşi de puţin ce visa fata asta…

…

Andrei venea tot mai des însoţit de Marta. Disuţiile noastre muriseră puţin câte puţin. Singura discuţie posibilă mai rămăsese cea despre monahism. Mă obişnuisem atât de mult cu noua conversaţie încât nu mă mai îndoiam deloc de călugărirea Martei. Era o femeie amuzantă, copilăroasă şi foarte încăpăţânată. La cursuri, fie vorbea într-una, fie privea pe sub sprâncene, cu bărbia coborâtă în piept şi cu o evidentă notă de dispreţ. Mă obişnuisem repede cu prezenţa ei, lucru puţin firesc pentru un monah. Nu îmi făceam nici o grijă în privinţa asta, Marta nu era genul de femeie care să nască pasiuni. Eram extrem de precaut cu astfel de femei.

Ştiu că la noi la mănăstire venea des o credincioasă. Nu era foarte tânără. Poate avea chiar cu zece ani mai mult decât mine. Părinţii o îndrăgeau. Mai ajuta la bucătărie la praznicele mari. Ei, de femeia aceea fugeam ca de boală. Nu avea nimic rău în ea. Şi când i-am spus unui frate că e o femeie frumoasă a râs. Însă ceva – nu îmi dau seama ce – mă tulbura în preajma ei. Mirenii nu înţeleg cum trebuie lucrurile astea. Cei mai credincioşi nici nu vor să accepte că pentru un monah patima trupească e la fel de prezentă (dacă nu mai mult!) ca pentru oricare alt om.

Problema de morală nu constă în lipsa ispitei, ci în biruirea ei. Monahii tineri învaţă de la bătrâni cum să ducă luptele astea. Şi prima cale e fuga. Aşa că reuşisem ca în toţi ani de când venea la noi la mănăstire să nu schimb cu ea mai mult de două vorbe. Îmi amintesc că într-un an de hram aveam ascultare la bucătărie şi era şi ea pe acolo. Mi-a fost greu. Nu că ar fi urlat hormonii în mine. Pur şi simplu mă gândeam la ea. Fără să îmi imaginez nimic, doar că în loc să am în minte cuvintele sfinţilor, îmi venea pe neaşteptate ea. Părintele duhovnic m-a învăţat să nu fac caz din treaba asta. Să nu ajut eu ca printr-o pază exagerată să mă slăbesc şi mai tare. “Când îţi vin gândurile – mi-a spus – primeşte-le ca şi cum nu ar exista. Fără a le da importanţă din nici o parte.”

Şi în felul ăsta am început să mă obişnuiesc . Mai ales că era o femeie de bună credinţă şi nu aveam motive să mă tem. Dar până astăzi când ea vine, o observ imediat, ca pe nici un alt creştin de la biserica noastră.

Altfel stăteau lucrurile cu Marta. Avea o gingăşie sufletească şi şingăşia asta îi dădea o notă de frumuseţe, însă nicicând în preajma ei nu simţeam tulburarea de care aminteam mai sus.

Cu trecerea timpului, Marta devenise aproape nelipsită în viaţa noastră studenţească. Mai mult decât atât, începuse să mă sune pe mobil când mergeam la mănăstire. Mai întâi mă suna să mă ţină la curent cu noutăţile de la şcoală. Alteori îmi dădea mesaje de la cursuri ca să îmi semnaleze gafele vreunui coleg. Eu îi răspundeam din bun simţ. Apoi începusem să răspund din plăcere. În vacanţe mă suna fără motive. De vreo două ori am sunat-o şi eu. Voiam să îmi aflu nota de la Spiritualitate şi Andrei era plecat din ţară. Nu îmi amintesc toate amănuntele.

În vacanţa de vară, după sfîrşitul primului an, a venit cu încă o colegă şi au stat trei zile la noi la mănăstire. Atunci m-a incomodat pentru prima dată prietenia Martei. Mă mai opream cu ele la discuţii după slujbă, sau ne plimbam in curtea mănăstirii când ieşeam de la trapeză, iar situaţia asta nu îmi plăcea deloc. Mai ales că a trebuit să suport din cauza asta câteva ironii din partea lui Serafim.

 Înetişor mi s-au tras în minte şi semnalele de alarmă. Mă sunase la sfârşitul vacanţei să afle când mă întorc. O întrebasem despre Andrei, mai mult aşa ca să fac conversaţie. Nu ştia nimic de el. Absolut nimic. Nu mai vorbise cu el de la încheierea anului. Acest lucru mi s-a părut nefiresc şi m-a făcut să mă îndoiesc de Marta. Din ziua aia, relaţia noastră era sub semnul suspiciunii.  Deşi nu voiam să o rănesc, cred că Marta şi-a dat seama de ceva. Cu fiecare zi colega noastră se schimba. Ne arăta o altă Martă. Mai puţin jucăuşă. Devenise melancolică. Eu mă străduiam să evit plimbările noastre vesperale. Andrei a înţeles atât: că mă doare măseaua, că scriu un articol, că vreau să îmi citesc canonul. Nu ştiu însă ce a înţeles Marta.

Undeva, la jumătatea lui noiembrie, în timpul cursului de Noul Testament, mi-a trimis un mesaj: “sufăr foarte mult! aştept ziua călugăriei mele!”. Când am citit acest mesaj, îmi venea să mă ridic, să îmi iau frumos mapa şi să o tai. Direct la mănăstire! La sfârşitul cursului, colegii s-au împrăştiat care pe unde. Ea a rămas posacă în bancă. Părea mai mică şi mai neagră. Mi-am luat inima în dinţi (trebuia să mă comport ca un om) şi m-am aşezat în faţa ei.

- S-a întâmplat ceva, Marta?

- Nu, mi-a răspuns ea privind în pământ.

- Dacă vrei să vorbeşti… ştii că sunt prietenul tău. Mi-ai scris în mesaj…

Dar nu apucasem să sfârşesc că ea a izbucnit în lacrimi şi mi-a strigat aproape isteric:

- Ştiu ce ţi-am scris! M-am săturat de lumea asta! Atât! Atât trebuia să înţelegi!

S-a ridicat brusc şi a fugit afară. Când ea a ieşit pe uşă, îl observasem pe Andrei împietrit acolo. Aproape că îl răsturnase.

- Ce are? l-am întrebat.

- Cred că e supărată pe tine.

În vocea lui Andrei nu se simţea reproş sau supărare, dar o tristeţe pe care nu am putut să o pătrund.

După câteva zile, fiecare dintre noi părea să fi uitat episodul, doar că Andrei devenise mai insistent în legătură cu plimbările noastre.

Am început să accept situaţia aşa cum era, fără ca măcar să ştiu dacă era tulburată din cauza mea sau nu. Când a început să îmi trimită mesaje noaptea, mi-am dat seama că trebuia să fac ceva. Nu îmi scria nimic indecent, dar simplul fapt că simţi nevoia să te adresezi cuiva în puterea nopţii e grăitor. Gândurile tale sunt legate de persoana la care te gândeşti în cea mai adâncă singurătate.

Am aşteptat nerăbdător telefonul Avvei. Mă sunase de cuvioasa Filofteia de la Argeş, era ziua intrării mele în monahism. I-am spus dintr-un suflet motivul neliniştii mele.

- Intaţi în mijlocul lor şi vă osebiţi, mi-a spus el – eu am tăcut. Na, ce taci?

- Nu înţeleg ce îmi spui, i-am răspuns eu trist.

- Monahule – s-a răstit el – nu mai înţelegi Scriptura?!

- Jur că în ce mă priveşte sunt curat!

- Faceţi jurăminte Domnului şi le îmliniţi, nu mi te jura mie! (a tăcut un pic şi a continuat). Nu ăsta-i baiu’ dacă eşti curat sau nu! Că tu ţi-ai pierdut liniştea, ăsta-i un bai mare. Nu ţi-s de nici un folos prieteniile cu mirenii. Las-o tu pă ea cu călugăria! Că ştii şi tu că la vorbe mulţ’ îs sfinţi. Taie prieteşugurile! Tu ştii cum zâce avva Pimen la Pateric? “Prima fugi, a doua fugi, a treia fă-te sabie!” No, Doamne ajută-ţi!

După discuţia cu Avva, urma să îmi asum pe orice cale evitarea altor plimbări, telefoane, confesiuni.