E drept că nu eram sunat prea des de la mănăstire. Doar Avva, când nimerea singur în bibliotecă, se băga cu telefon cu tot sub masă şi mă suna o oră-două. Dar de la el oricum nu aflam prea multe. El mă întreba ce învăţ şi apoi începea să mă omoare cu citate din Filocalie şi pilde din Pateric ca să înţeleg că nu mi-e de nici un folos studiul instituţionalizat. Însă mă bucuram mult când suna.

La început încercam să învăţ mai mult în cameră. Stăteam în căminul preoţesc, peste drum de facultate. Aşa că luam cărţi şi mă închideam sus la mine. Apoi începusem să merg în sala de lectură. Aveam un coleg, Andrei, cu care mă înţelegeam bine şi făceam pauze lungi ca să discutăm cele învăţate. Ne plimbam prin curtea facultăţii şi discutam de cele mai multe ori în contradictoriu. Nu pentru că am fi avut neapărat păreri diferite. Însă ne contraziceam instinctiv. Parcă descopeream sensuri mai profunde pornind de pe poziţii contrare.

Într-o amiază, când stabilisem să facem o plimbare pe străzile vechi ale oraşului Andrei a venit cu Marta, o colegă de la teologie-litere. Nu m-a deranjat şi am fost surprins să observ că fata ştia foarte multă dogmatică. Nu era o fată frumoasă. Avea oasele late, un păr negru – prea lung – şi un început de mustaţă. Ceea ce remarcasem de la prima vedere era că, deşi avea ochi mari şi frumoşi, i se apropiau atât de mult încât, oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să nu urmăresc acest aspect pe tot parcursul conversaţiei.  În foarte scurt timp a început să mă bombardeze cu întrebări despre viaţa monahală. Spunea că vrea să se călugărească. Avea binecuvântarea duhovnicului şi nu aştepta decât să îşi finalizeze studiile.

- La ce mănăstire vrei să mergi? am întrebat-o.

- Încă nu m-am hotărăt, răspunse ea uşor precipitat, dar voi găsi eu una.

Eu am privit atent asfaltul pe care păşeam încercând să îmi stăpânesc un zâmbet. Eram atât de sătul de texte de genul ăsta. O mulţime din cunoscuţii mei se tot călugăreau de ani de zile.  Ştiam pe cineva care îşi planificase să se călugărească peste zece ani. Din când în când stătea în mănăstire, iar în rest îşi petrecea timpul cu cele mai ciudate experienţe sexuale. Însă era convins că după zece ani se va călugări şi atunci gata cu astea!

E o minciună necesară pentru unii oameni. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu se mint cu asta ani întregi. Unii chiar ajung la un moment dat la mănăstire. Stau o săptămână şi pleacă apoi ca din tun.

Probabil citesc Patericul şi îşi imaginează că stareţilor le pui apă în palmă şi păşesc pe ea ca şi Hristos. Habar n-am. Se văd deja moaşte în raclă. De cele mai multe ori mândria e cea care împinge spre călugărie. Ţi se pare că eşti mai bun decât cei din lume, că trebuie să dai tot şi – inevitabil – să ajungi la bătrâneţe un stâlp al ortodoxiei.

Apoi vin, dau de primul scandal, de primul monah bătrân – mofturos şi uşor întors înspre copilărie – şi nu mai înţeleg nimic. Un zgomot de sticlă zgâriată în mintea lor, brusc şi scurt, şitot visul despre sfinţenie şi asceză se năruie.

Marta continua să îmi explice de ce consideră ea că are chemare. Vorbea cu pasiune, ochii ei mari şi apropiaţi îi străluceau de încântare. Încercam să mi-o imaginez cu scofie. Din cauza sprâncenelor mi-o imaginam ca pe o insectă în straiele îngereşti.

Cred că doar cei care nu au în minte nici o reprezentare despre ce înseamnă monahismul reuşesc să devină călugări. Ceilalţi se pierd. Şi apoi eu ce aş putea spune unui om? Degeaba sunt întrebat despre asta. Nimeni nu are curajul să îşi dea sufletul pe faţă. Noi nu recunoaştem nici faţă de noi înşine greutăţile pe care le aduce după sine o astfel de alegere. Depresiile inerente, spaimele, sentimentul inutilităţii la un moment dat, toate astea rămân în noi, le ducem în rai cu noi. Ca să nu mai vorbesc de nemulţumiri, de crize, de întrebările legate de sensul alegerii noastre. Ce ştiu ei? Vorbesc într-una şi dacă totuşi încerci din onestitate să le clarifici câte ceva din toate astea, te cataloghează (călugăr ratat, săracul, etc) şi se înverşunează şi mai mult de parcă ţie trebuie să îţi demonstreze ce călugări destoinici vor fi.

Sigur că există destui între noi care ar tărî pe oricine în mănăstire. Care îşi consolidează convingerea în alegerea lor prin disperarea cu care vor să îi tragă pe alţii înspre monahism. Dar asta e altă clasă. A celor încăpăţânaţi până la a-şi refuza sinceritatea cu ei înşişi.

- Pentru mine, turuia pe mai departe Marta, nu există nimic mai frumos decât să fii în biserică, să asişti la slujbe. Şi ştiu ce spun, fiindcă din când în când merg şi stau două-trei zile la mănăstirea duhovnicului. Am deja locul meu acolo!

- Mănăstire de maici? am întrebat încercând să îmi ascund o uşoară ironie.

- De călugări; şi după o scurtă pauză adăugă, dar n-are importanţă.

Nici nu! – m-am gândit eu. În fine, nu mă interesa câtuşi de puţin ce visa fata asta…

…

Andrei venea tot mai des însoţit de Marta. Disuţiile noastre muriseră puţin câte puţin. Singura discuţie posibilă mai rămăsese cea despre monahism. Mă obişnuisem atât de mult cu noua conversaţie încât nu mă mai îndoiam deloc de călugărirea Martei. Era o femeie amuzantă, copilăroasă şi foarte încăpăţânată. La cursuri, fie vorbea într-una, fie privea pe sub sprâncene, cu bărbia coborâtă în piept şi cu o evidentă notă de dispreţ. Mă obişnuisem repede cu prezenţa ei, lucru puţin firesc pentru un monah. Nu îmi făceam nici o grijă în privinţa asta, Marta nu era genul de femeie care să nască pasiuni. Eram extrem de precaut cu astfel de femei.

Ştiu că la noi la mănăstire venea des o credincioasă. Nu era foarte tânără. Poate avea chiar cu zece ani mai mult decât mine. Părinţii o îndrăgeau. Mai ajuta la bucătărie la praznicele mari. Ei, de femeia aceea fugeam ca de boală. Nu avea nimic rău în ea. Şi când i-am spus unui frate că e o femeie frumoasă a râs. Însă ceva – nu îmi dau seama ce – mă tulbura în preajma ei. Mirenii nu înţeleg cum trebuie lucrurile astea. Cei mai credincioşi nici nu vor să accepte că pentru un monah patima trupească e la fel de prezentă (dacă nu mai mult!) ca pentru oricare alt om.

Problema de morală nu constă în lipsa ispitei, ci în biruirea ei. Monahii tineri învaţă de la bătrâni cum să ducă luptele astea. Şi prima cale e fuga. Aşa că reuşisem ca în toţi ani de când venea la noi la mănăstire să nu schimb cu ea mai mult de două vorbe. Îmi amintesc că într-un an de hram aveam ascultare la bucătărie şi era şi ea pe acolo. Mi-a fost greu. Nu că ar fi urlat hormonii în mine. Pur şi simplu mă gândeam la ea. Fără să îmi imaginez nimic, doar că în loc să am în minte cuvintele sfinţilor, îmi venea pe neaşteptate ea. Părintele duhovnic m-a învăţat să nu fac caz din treaba asta. Să nu ajut eu ca printr-o pază exagerată să mă slăbesc şi mai tare. “Când îţi vin gândurile – mi-a spus – primeşte-le ca şi cum nu ar exista. Fără a le da importanţă din nici o parte.”

Şi în felul ăsta am început să mă obişnuiesc . Mai ales că era o femeie de bună credinţă şi nu aveam motive să mă tem. Dar până astăzi când ea vine, o observ imediat, ca pe nici un alt creştin de la biserica noastră.

Altfel stăteau lucrurile cu Marta. Avea o gingăşie sufletească şi şingăşia asta îi dădea o notă de frumuseţe, însă nicicând în preajma ei nu simţeam tulburarea de care aminteam mai sus.

Cu trecerea timpului, Marta devenise aproape nelipsită în viaţa noastră studenţească. Mai mult decât atât, începuse să mă sune pe mobil când mergeam la mănăstire. Mai întâi mă suna să mă ţină la curent cu noutăţile de la şcoală. Alteori îmi dădea mesaje de la cursuri ca să îmi semnaleze gafele vreunui coleg. Eu îi răspundeam din bun simţ. Apoi începusem să răspund din plăcere. În vacanţe mă suna fără motive. De vreo două ori am sunat-o şi eu. Voiam să îmi aflu nota de la Spiritualitate şi Andrei era plecat din ţară. Nu îmi amintesc toate amănuntele.

În vacanţa de vară, după sfîrşitul primului an, a venit cu încă o colegă şi au stat trei zile la noi la mănăstire. Atunci m-a incomodat pentru prima dată prietenia Martei. Mă mai opream cu ele la discuţii după slujbă, sau ne plimbam in curtea mănăstirii când ieşeam de la trapeză, iar situaţia asta nu îmi plăcea deloc. Mai ales că a trebuit să suport din cauza asta câteva ironii din partea lui Serafim.

 Înetişor mi s-au tras în minte şi semnalele de alarmă. Mă sunase la sfârşitul vacanţei să afle când mă întorc. O întrebasem despre Andrei, mai mult aşa ca să fac conversaţie. Nu ştia nimic de el. Absolut nimic. Nu mai vorbise cu el de la încheierea anului. Acest lucru mi s-a părut nefiresc şi m-a făcut să mă îndoiesc de Marta. Din ziua aia, relaţia noastră era sub semnul suspiciunii.  Deşi nu voiam să o rănesc, cred că Marta şi-a dat seama de ceva. Cu fiecare zi colega noastră se schimba. Ne arăta o altă Martă. Mai puţin jucăuşă. Devenise melancolică. Eu mă străduiam să evit plimbările noastre vesperale. Andrei a înţeles atât: că mă doare măseaua, că scriu un articol, că vreau să îmi citesc canonul. Nu ştiu însă ce a înţeles Marta.

Undeva, la jumătatea lui noiembrie, în timpul cursului de Noul Testament, mi-a trimis un mesaj: “sufăr foarte mult! aştept ziua călugăriei mele!”. Când am citit acest mesaj, îmi venea să mă ridic, să îmi iau frumos mapa şi să o tai. Direct la mănăstire! La sfârşitul cursului, colegii s-au împrăştiat care pe unde. Ea a rămas posacă în bancă. Părea mai mică şi mai neagră. Mi-am luat inima în dinţi (trebuia să mă comport ca un om) şi m-am aşezat în faţa ei.

- S-a întâmplat ceva, Marta?

- Nu, mi-a răspuns ea privind în pământ.

- Dacă vrei să vorbeşti… ştii că sunt prietenul tău. Mi-ai scris în mesaj…

Dar nu apucasem să sfârşesc că ea a izbucnit în lacrimi şi mi-a strigat aproape isteric:

- Ştiu ce ţi-am scris! M-am săturat de lumea asta! Atât! Atât trebuia să înţelegi!

S-a ridicat brusc şi a fugit afară. Când ea a ieşit pe uşă, îl observasem pe Andrei împietrit acolo. Aproape că îl răsturnase.

- Ce are? l-am întrebat.

- Cred că e supărată pe tine.

În vocea lui Andrei nu se simţea reproş sau supărare, dar o tristeţe pe care nu am putut să o pătrund.

După câteva zile, fiecare dintre noi părea să fi uitat episodul, doar că Andrei devenise mai insistent în legătură cu plimbările noastre.

Am început să accept situaţia aşa cum era, fără ca măcar să ştiu dacă era tulburată din cauza mea sau nu. Când a început să îmi trimită mesaje noaptea, mi-am dat seama că trebuia să fac ceva. Nu îmi scria nimic indecent, dar simplul fapt că simţi nevoia să te adresezi cuiva în puterea nopţii e grăitor. Gândurile tale sunt legate de persoana la care te gândeşti în cea mai adâncă singurătate.

Am aşteptat nerăbdător telefonul Avvei. Mă sunase de cuvioasa Filofteia de la Argeş, era ziua intrării mele în monahism. I-am spus dintr-un suflet motivul neliniştii mele.

- Intaţi în mijlocul lor şi vă osebiţi, mi-a spus el – eu am tăcut. Na, ce taci?

- Nu înţeleg ce îmi spui, i-am răspuns eu trist.

- Monahule – s-a răstit el – nu mai înţelegi Scriptura?!

- Jur că în ce mă priveşte sunt curat!

- Faceţi jurăminte Domnului şi le îmliniţi, nu mi te jura mie! (a tăcut un pic şi a continuat). Nu ăsta-i baiu’ dacă eşti curat sau nu! Că tu ţi-ai pierdut liniştea, ăsta-i un bai mare. Nu ţi-s de nici un folos prieteniile cu mirenii. Las-o tu pă ea cu călugăria! Că ştii şi tu că la vorbe mulţ’ îs sfinţi. Taie prieteşugurile! Tu ştii cum zâce avva Pimen la Pateric? “Prima fugi, a doua fugi, a treia fă-te sabie!” No, Doamne ajută-ţi!

După discuţia cu Avva, urma să îmi asum pe orice cale evitarea altor plimbări, telefoane, confesiuni.

- De ce vorbeşti aşa? am întrebat cu un soi de mustrare în glas. Poate pentru omul acela, problema asta era vitală. Poate era patima lui.

- Mă laşi! Ştii care-i faza? Că întrebările astea nu le pun fumătorii, le pun cei care vor să transforme cuvintele părintelui Rafail Noica în bâte de trosnit în capul altora! Nu mai au grija lor, grija rugăciunii, pur şi simplu vor să-i amendeze pe alţii care nici nu se sinchisesc de neputinţa lor.

- Nu sunt de acord, am insistat eu.

- Dă-mi instalaţia. Tu nu eşti de acord niciodată. Darul împăciuirii la tine se transformă de multe ori în opoziţie gratuită.

Am tăcut un moment chinuindu-mă să scot din cutiile prăfuite instalaţia pentru brad. Arsenie aştepta cocoţat în vârful scaunului. În dreapta noastră Serafim punea agăţători la ultimele globuri. Arsenie reîncepu.

- Ai văzut şi tu la Sibiu! Acolo am fost împreună. Cum motivezi azi faptul că râdeai în barbă când l-au întrebat cei din sală pe părintele Teofil despre perechea ideală? După această întrebare, Arsenie mă privi victorios.

- Dacă părintele n-ar fi fost călugăr, n-aş fi zâmbit.  Şi nu doar asta, m-am repezit eu să adaug, dar nu mi se părea relevant pentru mântuire găsirea unei perechi. Adică pentru asta ar trebui consultată o agenţie matrimonială, nici într-un caz o conferinţă ortodoxă.

Avva scoase capul din altar, pe uşa de miazănoapte, aflată în imediata apropiere a bradului nostru.

- Adică fumatul poate fi o piedică în calea mântuirii, spuse el, pe când o iubită e căutarea fericirii lumeşti… hehehe. Asta voiai să spui, dascăle?

L-am privit cu ciudă pentru intervenţie:

- Da, asta.

- Băi, să-i dai la ăsta nişte înregistrări, ca să nu se mai amestece din ignoranţă în discuţile altora!

- Igno-ce? igno-cum? hihi! Şi Avva îşi scoase iar capul mimând prostia.

Abia în acest moment se amestecă Serafim.

- Eu nu înţeleg de ce vă plângeţi. Până la urmă aţi avut ocazia să vedeţi nişte conferinţe. Eu mi-aş dori să merg chiar dacă ar întreba ăia despre cum se face semnul crucii!

- Sigur că ne bucurăm, interveni Arsenie, doar că avem câteva păreri diferite. Până la urmă conferinţele astea se fac pentru cei din lume, nu pentru noi, aşa că ai dreptate, ar trebui să ne mulţumim. Frăţia ta ce părere are, mă întrebă aplecându-se voit reverenţios până ce ar fi putut să îmi atingă creştetul cu mâna.

- Subscriu, am răspuns eu sec.

De data asta Avva ieşi din altar cu totul.

- Şi domniile lor, călugării, ce treabă au să se flendure printre mireni?

Rostise această întrebare cu ochii fixaţi înspre un personaj imaginar. Noi l-am privit nelămuriţi. Nu ne dădeam seama bine dacă ”domniile lor, călugării” eram noi sau cei care conferenţiază.

- Io o să pun mâine un afiş la poarta mănăstirii şi o să scriu: ” În fiecare duminică de la ora 10 la ora 12 puteţi lua parte la cea mai tare conferinţă! dacă aţi ratat una, prindeţi alta! Întrebările se rostesc în gând.” Asta cu gându’ numa’ aşa să nu vă mai tulburaţi voi…

Şi se îndreptă spre uşă intonând “O ce veste minunaaatăăăăăă, la liturghie s-araaaatăăăăăăă”

Arsenie rămăsese drept în vârful scaunului, cu instalaţia spânzurată în mâini. Mă privi atent până dincolo de ochi şi rosti ca pentru sine:

- Cine Dumnezeu se poate înţelege cu ăsta!?

Eu nu i-am răspuns. Ştiam că prietenul meu nu discută serios decât între patru ochi. Şi din cauza firii lui acide nu se prea înghesuiau fraţii împrejurul lui. Cel mai tare îi deranja pe toţi atunci când aveau vreo nemulţumire legată de stareţ. Erau zile în care la bucătărie se discuta aprins împotriva stareţului. În astfel de situaţii Avva se ridica şi ieşea afară. Nu o dată l-au strigat fraţii înapoi şi i-au dat de lucru, doar ca să îl provoace. Uneori se întorcea ca să facă ascultare, alteori nu îi lua în seamă şi ieşea. Cert e că nu îl puteau implica nicicum în discuţiile lor. Nu se amesteca nici măcar în apărarea stareţului. Cel mult făcea pe surdul. Stătea să îşi termine treaba şi când era întrebat ceva, indiferent ce, îşi căsca ochii a uimeire şi spunea batjocoritor “Ha? Ce?”. După care continua posomorât să îşi vadă de treabă.

După ce am terminat cu împodobitul bradului, ne-am aşezat în strane şi am continuat să discutăm despre cât de stupide sau îndrptăţite pot fi întrebările de la conferinţe. După o vreme găsisem numitorul comun. Oricum ar fi fost întrebările, răspunsurile puteau fi atât de neaşteptate încât – aşa cum glumea Serafim – “făceau toţi banii”.

Ieşisem primul din Biserică. Era o noapte geroasă. Mi-am strâns rasa pe corp şi cu paşii mei mărunţi şi înceţi m-am îndreptat spre chilii. Răceala nopţii îmi îndesa ace fine în nări. Gândurile mele se împrăştiau de la conferinţe, la oamenii care veneau acolo, la tineri, la bătrâni. Mă gândeam să merg în chlie şi să dorm.

De clanţa uşii era agăţată o pungă. Am intrat înăuntru. Am scos din pungă un pachet învelit cu neatenţie într-un ziar pe care scrisese cineva cu majuscule CONFERINŢĂ. Am dezvelit pachetul. Era Explicarea dumnezeieştii Liturghii de Sfântul Nicolae Cabasila.

Fratele meu era tare tulburat. Nu voia să facă nici un seminar – şi la drept vorbind nici nu avea nevoie. Nu cred să avem în mănăstire un părinte mai citit decât el, din cauza asta între noi era numit – cu oarecare răutate – Avva.  Cred că în afară de părintele stareţ nimeni nu îl chema vreodată pe numele de călugăr. Aşa i se spunea de  când se răspândise printre noi vestea că părintele urmărea pustia şi implicit – credeam noi – schima mare. El îşi ascundea bine năzuinţele călugăreşti, dar SMI-ul (sistemul monahal de informaţii; o glumă, evident!) reuşea întotdeauna să ne satisfacă orice curiozitate de felul ăsta.

Când ne mai certau părinţii, ne mustrau cu pilde din viaţa sfinţilor şi nu de puţine ori am surprins în ochii Avvei o lucire inteligentă cu o foarte uşoară ironie. Ştiam de atunci că are deja un răspuns din antirreticonul personal (Antirreticon se numeşte cartea alcătuită de călugării primelor secole în care se dau diferite citate biblice ca răspuns la atacurile patimilor, răspândirea ei a încetat odată cu generalizarea practicării rugăciunii inimii, n.a.). Foarte rar işi slobozea gândul şi ne lăsa trăzniţi de îndrăzneala şi cunoaşterea lui.

Asta până într-o zi când îl supărase foarte tare pe ierarh prin refuzul lui categoric de a face şcoala de şoferi. Acesta îi trântise un canon nu tocmai uşor şi a încetat să îi mai adreseze vreun cuvânt. Era vremea Postului Mare când Avva s-a dus să pregătească biserica pentru Canonul Sfântului Andrei Cretanul, în mănăstirea noastră ascultarea de paraclisier trecea cu rândul la toţi părinţii mai tineri. Acolo s-a întâlnit cu ierarhul. Avva a întrebat ceva. Ierarhul nu a răspuns. Şi Avva s-a trezit vorbindu-i despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul care trebuia rostită în repetate rânduri în timpul Pavecerniţei Mari. De fapt i-a atras atenţia asupra pasajului “aşa Doamne, dă-mi să îmi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Ierarhul a explodat şi nici nu am început slujba până ce nu l-au mustrat cu tot soborul în fir. Nouă ne-a părut rău fiindcă de atunci “antirreticonul” lui a rămas încuiat în propria minte şi doar acea lucire a ochilor ne mai putea da de bănuit un răspuns usturător.

Toată povestea aia cu şcoala de şoferi a stârnit proteste şi supărări îndelungate în rândul mai-marilor noştri, dar el era de neînduplecat. L-au târât cu sila pe la ore, însă cu cât se apropia examenul cu atât el rânjea mai larg. Când s-a prezentat la sală împreună cu fratele Vasile, rezultatul obţinut de el a fost 0 din 26. Alt scandal, alte fulgere în liniştea chinoviei noastre.

Fiind apropiaţi mi-am permis să îl caut pe furiş la chilie şi să îl întreb de ce stârneşte nelinişti prin neascultarea lui.

- Nu era mare lucru, luai permisul şi gata. Sau făceai şi tu o parte din întrebări. Ce ai făcut tu e sfidare.

El stătea posomorât cu privirea bleagă de parcă ar fi fost un câine de prin gări. Îmi era foarte milă să îl văd aşa.

- Nu înţelegeţi nicicare, spuse domol, n-aveţi decât. Io n-am venit la mănăstire să stau prin lume după hârtii.  N-au decât să mă alunge.

Fiecare vorbă îi sporea întunecarea şi tristeţea. Nu mai avea nimic din trăsăturile lui poznaşe de om al veseliei.

- Fiecare şcoală, fiecare hărtie, e un fir cu lumea de afară, continuă el. Un fir care atunci când mi-or spori ispitele se fac poduri de piatră. Ai s-o vezi singur. Îi plină casa de rasofori tineri acu’. Am dat toţi cu nasu’ de Pateric şi ne vedem luminând muntele ca Antonie. Aşteaptă frăţioare, şi roagă-te pentru toţi! mai câţiva ani, să mai creştem, şi ai vedea câţi om rămâne aici să ne rugăm pentru lume.

L-am crezut fără să mă înfricoşez. Anii i-au susţinut dureros de clar fiecare cuvânt. Însă adevărata panică aveam să o simt atunci când hârtiile mele urmau să se transforme hidos din fire în poduri. Abia atunci reuşeam să trec de la încerdere la înţelegere.

Nici la seminar nu au reuşit să îl ţină. A stat doar un an. Deşi colegii noştri erau din mănăstiri. Şi-a făcut probleme cu toţi profesorii. Doar cei de la Studiul Noului Şi Vechiului Testament îl iubeau peste măsură. Au şi intervenit în câteva rânduri pe lângă ceilalţi profesori.

Acolo împărţeam aceeaşi chilie. Se terzea cu noaptea în cap şi începea să se plimbe în încăpere cu caietul deschis citind şi repetând în şoaptă ca elevii din clasele primare. Îmi venea să îl strâng de gât! Bineînţeles că la materile teologice rupea tot. Necazurile au început la geografie.

Doar când i se pronunţa numele se şi stârnea o rumoare generală în clasă. Mie îmi era ruşine. Nu din cauza lui, ci mă ruşinam de sarcasmul cu care îl tratau colegii. Se ridica foarte grav în picioare, îşi închidea meticulos caietul şi manualul, înainte ca profesorul să îl întrebe ceva şi repeta acelaşi discurs cunoscut deja de toţi:

- Dumnezeu a despărţit întunericul de lumină, apa de uscat, iar în ziua a patra a făcut luminătorii mari şi mici.

Rostea solemn aceste cuvinte, dar nu reuşea niciodată să ajungă la capăt. Furia profesorului şi hohotele celorlalţi îi acopereau cuvintele. După ce au încercat să îl lămurească profesorii luându-l deoparte, după ce l-au cărat pe la cancelarie, şi-au pierdut într-atât nădejdea încât, într-o zi, înainte de ora de română, m-am trezit chemat la director.

M-am apropiat temător de direcţiune încercând să îmi dau seama ce anume vor de la mine. Uşa era deschisă. Părintele director mă privea insistent pe sub ochelari.

- Stai jos. mi-a spus blând. Uite de ce te-am chemat. Te văd un băiat serios. M-am uitat în catalog, ai note bune şi profesorii te apreciază. Cred că eşti suficient de matur încât să vorbesc deschis cu tine.

A urmat o mică pauză în care eu nu am spus nimic. Apoi a reînceput.

- Vreau să vorbeşti cu colegul tău. Am vorbit cu stareţul vostru şi am înţeles că sunteţi prieteni. Ar trebui să vorbeşti cu el. Dacă nu îşi schimbă comportamentul, voi fi nevoit să îl exmatriculez.

Simţeam că mă apucă răul. M-a ţinut până la pauză ca să îmi explice importanţa unei cunoaşteri cât mai diversificate, preţuirea pe care o nutreşte pentru seriozitatea noastră, dar, dar, dar… Îmi era limpede că era momentul de vârf în care eu mă transformam în singura speranţă de a-l vedea pe fratele meu cu bacalaureatul luat.

- Prostii!! se aprinsese acesta când am încercat să vorbesc cu el. Păi ce îmi trebe mie să ştiu ce-o visat Darwin sau alţii!!! Să înveţe ăi care or vrea să fie oameni de ştiinţă! Io ‘s monah! Şi io alta decât cele a’  lui  Dumnezeu nu zic! Nu zic nici să-mi taie limba!

Nu a mai existat decât o cale. Din anul doi m-au mutat în cameră cu Serafim, iar Avva îşi flutura rânjind braţul în urma mea când plecam la şcoală.

- Călătorie sprâncenată! urla umflându-se de râs.

Cea mai mare bucurie am avut-o când au început să îmi fie apreciate povestirile scurte şi câteva poezii. M-am apucat atunci să citesc multă literatură ca să văd cum răspund creaţiile actuale în inima mea.

Când a aflat părintele meu duhovnic m-a oprit. Mi-a cerut să recitesc Filocalia şi să îi las pe alţii să scrie. Am avut o mare suferinţă, dar am făcut ascultare. Însă îmi făceam ascultarea fără să mă simt împăcat cu ea. La un moment dat i-am spus părintelui duhovnic că nu sunt liniştit.

- Scrie într-un caiet, mi-a spus părintele, şi când îţi place ce a ieşit adu-l la mine.

Am făcut aşa cum mi-a cerut. Am scris o poveste despre un beţivan. Apoi i-am dus părintelui caietul  şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şiamaşteptat.

A trecut destulă vreme de atunci. Părintele nu a mai adus vorba despre caietul meu. Ca şi când nu ar fi existat. Nici eu nu voiam să îl întreb.

Într-o seară mă ispitisem cu nişte gânduri şi am hotărât să spovedesc pe loc gândurile acelea. Am dat fuga să îl caut pe părintele meu. Când m-a văzut venind într-un suflet mi-a spus:

- Mi-ai mai adus o povestire despre patimi?

- Nu.

- Atunci ce este de eşti aşa frământat?

- Nu este nimic. Mă frământam gândindu-mă ce să răspund dacă o să îmi cereţi o povestire.

Nu ştiu ce mi-a venit să trântesc vorbele astea. Părintele a zâmbit lung privindu-mă dintr-o parte.

-Şi ce îmi răspunzi? m-a întrebat.

- Că nu.

Părintele a clipit des şi brusc s-a năpustit asupra mea:

- Maxime, vrei să fii un om mare? La întrebarea asta figura lui se înăsprise. Era extrem de serios dintr-o dată şi avea privirea aia care mă înspăimântase când l-am cunoscut. O privire adâncă fixată în ochii mei în aşa fel încât îmi simţeam expus tot sufletul.

M-am întors fără să îi răspund. Am plecat spre chilie cu toţi muşchii feţei împietriţi. Nu voiam să fiu un om mare.

Dimineaţa, după utrenie, părintele mi-a făcut semn să rămân în biserică. A venit lângă mine, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a întins caietul care era la el de atâta vreme.

- Public-o, a spus. E o poveste frumoasă.

În drum spre trapeză am intrat pe la bucătărie şi am băgat caietul în foc.

…

După câteva luni a venit în vizită ierarhul nostru. Era o zi frumoasă de praznic. Toţi eram în mare agitaţie fiindcă veniseră mulţi oameni de prin sate şi voiam să aşezăm o masă pentru ei. Pe mine m-au pus să îngrijesc de tăiatul pâinii şi spălatul vaselor împreună cu Siluan şi cu Ghenadie. Râdeam toţi trei pe înfundate fiindcă Ghenadie ne tot ameninţa că o să se tundă vara asta şi o să-şi taie barba “la gazon”.

- O să te scoată stareţu’ din mănăstire, râse Siluan. Noi o să te conducem până la poartă si o să plângem în hohote.

- Ei, da! se răsti Ghenadie, o să mă dea afară! vezi să nu! O să îi spun că am avut păduchi…

La replica asta am început din nou să chicotim. Nu credeam că s-ar tunde Ghenadie. El când era mic se ruga la Maica Domnului să aibă barbă deasă şi să nu chelească, iar acuma ne vindea gogoaşe, doar pentru că ierarhul venise cu un profesor de la teologie care îl intrigase pe Ghenadie fiindcă avea părul gelat şi obrazul foarte bine barbierit. Pe când ne amuzam mai bine, a venit rasoforul Damian să mă cheme.

- Băi, te-a chemat ierarhul!

Am intrat la el cu fesul în mână. Ierarhul, flancat de stareţ şi de profesorul gelat, mă privea cu un soi de curiozitate .

. Părinte, m-a întrebat după un timp, de ce nu mai scrii? Am aştepat articole de la frăţia ta.

Eu nu am răspuns. Mi-am lăsat privirea în pământ şi m-am închis ca o ţestoasă. Mă gândeam să îi spun că vreau să fiu un om mic şi să plantez puieţi de brad în pădure, să vânez leii cu fratele meu pustnic. Dar nu voiam să îl supăr aşa că am tăcut. Mi-a făcut un semn scurt din mână să mă aşez. M-am aşezat şi am început să îl privesc în ochi. Ne cercetam aşa de parcă eram doi oamenii cu foarte multe lucruri nespuse. Apoi sparse tăcerea:

- Poate ar trebui să te iau o vreme la episcopie.

- Nu vin, am îndrăznit eu.

Am observat imediat că părintele stareţ s-a încruntat privindu-mă cu reproş astfel încât m-am văzut silit să adaug ceva.

- Sunt prea tânăr, am multe ispite, nu sunt pregătit să locuiesc în lume.

A urmat o discuţie, deloc de pe poziţii egale, în care ierarhul trecea de la îndemn la mustrare cerându-mi să nu îmi nesocotesc talanţii, etc, etc. Pentru prima dată de la ieşirea din copilărie îmi venea să plâng. Am început să rostesc în gând rugăciunea inimii. M-a eliberat într-un final amintindu-mi odată în plus că aşteaptă să trimit texte.

La bucătărie Siluan s-a apropiat iscoditor de mine:

-Ce a vrut ierarhul?

- Să-mi dau barba la gazon, am răspuns eu zâmbind.

M-am întors, am ieşit din bucătărie şi câteva ore nu m-au mai găsit. M-am dus la anexele aflate în construcţie, am intrat într-o încăpere de cărămidă, m-am aşezat şi m-am gândit. Pentrru prima dată de când mă călugărisem mi-a trecut prin minte că poate trebuia să mă însor.

Deşi mă căutaseră de la mănăstire, când am apărut nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt. Am intrat la masă (prezenţa la trapeză e obligatorie), dar nu am gustat nimic. Părintele duhovnic s-a ridicat la un moment dat şi a ieşit. Când s-a întors a venit la mine, mi-a luat lingura de pe masă şi în locul ei mi-a aşezat un pix. Două ore mai târziu l-am căutat la chilie.

- Blagosloviţi părinte, ce am acum în inimă nu poate rodi, mai îngăduiţi-mă.

Nu a primit dintru început blagoslovenie să se pustnicească. Părinţii noştri sunt foarte atenţi la dorinţa asta şi eu pricepeam greu pe vremea aia ce ispite aduce vieţuirea în pustie.

Cu timpul au început să îl slobozească. Câte două-trei zile. Părintele s-a dus, şi-a ales locul, şi-a construit o chilie mică, atât de mică încât doar aplecat puteai sta înăuntru. Când a sfinţit locul m-a chemat şi pe mine să îi dau răspunsurile.

Într-o zi părintele stareţ a anunţat la trapeză

(sala de mese) că părintele pustnic nu va mai avea aceeaşi rânduială ca noi, ci va putea de acum să plece când vrea şi să stea cât doreşte. În felul ăsta pustnicia lui a început să se prelungească. Mai întâi toată perioada celor patru posturi. Apoi şi în afara posturilor. Şi-a făcut fratele meu pustnic şi o grădină care îl solicita. Pe vreme de iarnă mai urcau din când în când de la noi cu câte o pâine. Dar era lung şi greu urcuşul pe munte.

Acum vreo două ierni s-au dus doi fraţi de la strană până sus şi i-am rugat să îl anunţe pe pustnic că în exact două săptămâni voi încerca să urc cu pături şi mâncare, iar el să îmi transmită prin ei orice alte nevoi.

Când s-a împlinit vremea să urc m-am trezit cu o geantă şi un rucsac foarte grele. Borcane de zacuscă, haine de iarnă, câteva cărţi, făină şi ulei, deşi fratele Siluan îmi spuse că nu a cerut nimic părintele. Însă îi cunoşteam eu nevoile. Aş putea spune că între cei tineri, eu şi pustnicul, eram cei mai vechi în mănăstire. Aveam o prietenie frumoasă, deşi suntem atât de diferinţi ca fire.

De cum s-a luminat m-am aşezat la drum. Aveam de urcat vreo şase ore. Şi sincer să fiu mă tem de lupi şi de mistreţi ori de câte ori pornesc singur prin păduri. La urşi nu mă gândec niciodată. După trei ore înteţisem atât de mult popasurile încât începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să abandonez câteva borcane. Dar nu prea îmi venea. Ştiam că fratele meu nu are mâncare destulă pentru tot postul Crăciunului.

La două ore de chilie aud un zgomot într-o pădurice de brazi. Pădurile de brazi sunt foarte întunecate aşa că mi-a stat inima în loc. De după trunchiurile înnegrite de umbră şi-a făcut apariţia pustnicul.

- Blagosloviţi părinte! mi-a strigat cu gura până la urechi. No, reuşişi? N-ai văzut ursu’ în cale? Hai că ţi-am pornit în întâmpinare să-ţi scurtez  nevoinţa!

- Băi, ce m-ai speriat! am exclamat eu scurt. Mustăcea într-una privindu-mă amuzat cum mă luptam să scap de poveri. Nu am cunoscut nici un călugăr cu un simţ al umorului mai dezvoltat decât al lui.

- Hai, dă încoa’ desagele; le car io că-s hodinit. Ia tu asta! şi îmi întinse o pungă din care îşi scoteau capurile câţiva puieţi de brad.

-Ce faci cu ei? l-am întrebat.

- Iacă am plantat câţiva că mor toţi în umbra ălor bătrâni. Numa’ monahii trăiesc şi cresc puternici lângă bătrâni, brazii mor. Ducem câţiva şi sus, să ucenicească pe lângă mine, he he… şi zâmbi în el cu bucurie.

Pe lângă pădure vedeam în timpul urcuşului brazi mici, nesiguri, proaspăt mutaţi. Părintele turuia într-una despre cum îi cântă păsările dimineaţa, despre izvorul pe care îl săpase şi mai ales despre lună, tovarăşa lui de privegheri. Nemaifiind singur, nu mai aveam spaima pădurii. Îl ascultam cu plăcere încuvinţându-l. Dar brazii ăia mici mi-au dat aşa o bucurie şi mă gândeam că uite ce călugăr bun a ajuns fratele meu acesta. E mare lucru să priveşti aşa “natura” – cum îi spunea el. Noi, cei mai prinşi în cele lumeşti, nu ne gândim că şi dragostea asta pentru puii de brazi poate fi mântuitoare. Mi s-a părut mare lucru să te gândeşti şi la cea mai mică creaţie a lui Dumnezeu. Mă mai băgam şi eu să despart câinii când se băteau, dar o făceam din milă, nu din dragoste. Apoi m-am gândit cum ne spunea părintele Teofil de la Sâmbăta, când mai trecea pe la mănăstirea noastră, că prietenii au un fond comun şi ori pier împreună, ori se mântuiesc. Asta îmi dădea speranţă.

- Ce te tot socoţi?! se rosti părintele zâmbind cu toată gura. Tu auzi ce-ţi grăiesc? Io mă rog la Măicuţa noastră să-ţi deschidă inima pentru pustie. Să guşti şi tu din bucuria mea.

- Mai lasă-mă! Nu tot ce-i bucurie pentru tine îi şi pentru mine. Mai bine te-ai ruga să am şi eu mai multă dragoste!

- Păi ce-ţi spun! Ce crezi că te învaţă pustia? Dragostea frate, dragostea. Pentru tăte câte-s pă lumea asta, he… Şi în felul ăsta căzu pe gânduri şi aşa a fost până am ajuns în poieniţă.